70 de zile de post cu apă

Guest post. Postul cu apă – o experiență personală, de Andrei Enulescu

Există o dulceață nevăzută

în vidul stomacului.

Noi suntem cu toții (precum niște) lăute

Când cutia de rezonanță este umplută,

Muzica nu se mai poate auzi.

Atunci când creierul și pântecele

ard în focul postului,

În fiecare moment, un nou cântec

se înalță din foc.

Ceața se ridică

și o nouă vitalitate te face

să sari treptele din fața ta.

Fii gol și plângi ca un fluier de trestie!

Fii gol și scrie secretele precum un stilou de trestie!

Când ești sătul de mâncare și băutură,

o urâcioasă statuie de metal

este așezată acolo und ear trebui să fie Spiritul tău.

Atunci când postești, bunele obiceiuri se adună

precum prietenii de încredere.

Rumi (traducere Iulia Bontaș)

De-a lungul timpului, am gustat si eu dulceata postului. Nu o data. Prima zi este mereu usoara, a doua si a treia mai grele, progresiv, ating un apogeu, apoi totul este mai usor si mai clar. Folosesc postul ca sa imi mentin chipul tanar, dar, mai ales, ca sa imi deblochez creativitatea. Cand ma plictisesc, cand am atentia prea mult in exterior si incep sa consum cu interes stiri, cand ma simt plina, blazata, aproape moarta pe dinauntru-postul este ceea ce am nevoie. Restrictia-retragerea din activitati, statul degeaba (de Craciun, de ex., am fost racita-o curatenie generala teribila-am ramas acasa, ai mei au fost plecati si, pentru ca nici la filme nu ma puteam uita, am stat. Ore, multe ore de liniste, de odihna, de tacere fara ganduri. Dupa doua zile…energia a crescut, pamantul uscat din interior se iriga iarasi-ideile veneau navalnic, la fel si bucuria), reducerea si renuntarea la mancare pentru cateva zile-asta functioneaza de minune la mine. Imi revin vitalitatea, energia, creativitatea si eu reusesc sa gasesc iarasi viata juicy, interesanta, vie, frumoasa.

Sunt pe facebook pe grupul lui Vasile Nemes- un postitor cu experienta, care ii ghideaza si pe altii. Urmaresc, învăț, admir. Recent mi-au atras atentia cateva postări ale lui Andrei Enulescu. A stat în post 70 zile.

Scrisese:

Undeva dincolo de foame

Au fost zile în care trupul meu a tăcut.

Zile în care m-am așezat în mine ca într-o chilie fără lumină.

La început, simțeam totul:

foamea, umbrele, neliniștea, mirosul pâinii pe stradă.

Apoi, rând pe rând, toate s-au desprins de mine.

Ca niște haine vechi,

lăsate la ușa unei vieți pe care nu mai voiam s-o port.

Stiam de Ovidiu Hurbada, care tinuse post 40 de zile. Dar 70…wow. Impresionant. I-am scris lui Andrei, cu rugamintea sa ne povesteasca cum a fost pentru el.

Avem azi un guest post, experienta lui, relatata pe scurt. Multumesc, Andrei, pentru bunavointa si generozitate!

Postul cu apă – o experiență personală

Au fost zile în care mi-am simțit trupul golit de orice formă de grabă. Zile în care foamea s-a transformat în liniște, iar liniștea într-un spațiu interior vast, pe care nu-l cunoșteam până atunci. Am început postul cu apă fără un plan bine stabilit, fără un obiectiv măsurabil sau o ambiție exterioară. Tot ce aveam era nevoia sinceră de a face loc în mine: loc de tăcere, loc de adevăr, loc de mine ,așa cum poate nu mai fusesem demult.

Pe măsură ce zilele treceau, corpul devenea tot mai ușor. Kilogramele plecau fără efort și fără să le cer nimic. Slăbitul a fost un efect secundar, nu un scop în sine. A fost o consecință vizibilă a unui proces invizibil, mult mai profund și mai greu de explicat. Desigur, nu au lipsit momentele dificile: amețeli, insomnii, frământări. Dar au existat și momente în care timpul părea să capete o altă densitate, în care clipa prezentă devenea suficientă.

Am păstrat cafeaua în fiecare dimineață,nu ca un exces, ci ca un ritual. Iar apa devenise tot ce aveam. Și, ciudat, era suficient. Nu am continuat pentru că mi-a fost ușor, ci pentru că simțeam că sunt pe un drum rar, care nu se deschide oricând și, poate, nici pentru oricine.

Scriu aceste rânduri fără intenția de a convinge pe cineva. Nu ofer sfaturi, nu recomand această cale în mod universal. Nu știu ce suferințe, ce diagnostice sau ce tăceri poartă fiecare om în trupul și sufletul său. Pot vorbi doar despre mine și despre ce am simțit: că postul cu apă a fost, pentru mine, o resetare profundă. Un mod de a mă întoarce la mine însumi, fără zgomot, fără mâncare, fără mască.

Nu este un joc. Nu este o provocare. Și, cu siguranță, nu este o soluție pentru toți. Dacă cineva simte chemarea de a merge pe acest drum, cred că cel mai firesc lucru este să se consulte cu un medic care îl cunoaște, dar și cu sine însuși, într-un moment de maximă luciditate și onestitate.

Eu nu sunt medic. Sunt doar un om care a trecut prin această experiență și care, în tăcerea a 70 de zile, a descoperit că între foame și adevăr poate exista o ușă deschisă. Nu pentru toți. Dar, poate, pentru unii.

Andrei Enulescu