“Tăcerea mi-a devenit rugăciune. Un limbaj pe care doar inima îl poate înțelege. Și poate de aceea, acolo, în adâncul acelei tăceri, în spațiul fără soluții, fără planuri, a început ceva să se miște.” Chemarea Nordului, N.M.
Cu ani in urma, la o întâlnire cu niste prieteni, m-a salutat un om cu cuvintele-Andreeaaa,dar noi ne stim, ne-am intalnit la Tel Aviv!
Nu mi-am putut aminti nicicum unde si cum ne-am intalnit in Israel. M-am mirat, dar m-am si bucurat ca mi-a retinut chipul si numele. Nu ne-am mai vazut/auzit ani. Azi dimineata mi-a trimis un mesaj-am scris o carte si as vrea sa o citesti. M-am trezit cu fata la cearceaf azi, maraita cat cuprinde. Nu am trantit vasele si ferestrele si usile, dar nici usor nu mi-a fost sa ma abtin. Sa primesc tam nesam o carte de citit mai mult m-a iritat decat onorat. Ieri cineva imi cerea (cerea, nu ruga ori plati) sa ii traduc din germana ceva…Azi, nici mai mult, nici mai putin, o carte de citit.
Si totusi….nu sunt eu cea care spune Da la orice intra in spatiul ei? Nu sunt ea cea care are mereu urechile ciulite si ochii mijiti ca sa descifreze mesajele si sa le puna cap la cap? Eu sunt…Mi-am facut o cafea si am deschis documentul. 95 de pagini. Citesc cateva pagini si daca nu ma prinde…imi vad de treaba. Le-am citit pe toate. Am plans. M-am rugat sa nu ma incerce Dumnezeu asa, ca nu stiu daca trec testul. Nu stiu daca imi pastrez credinta cand mi se iau toate lucrurile, unul cate unul. Sa fii topit, remodelat, sa ti se ia, sa ti se dea, sa fii tinut in brate cand esti gata sa cedezi…sa faci ce nu credeai ca vei putea face vreodata…sa joci, cu alte cuvinte, lila, jocul divin fara teama, cu deplina credinta si libertate…
Un parcurs personal care bate filmul si care m-a facut sa ma gandesc la Gregory David Roberts si viata lui povestita in Shantaram si Umbra muntelui.
Era săptămâna mare Paștilor, când întreaga lume părea suspendată între suferință și Înviere, între tăcerea unei lumi vechi și speranța uneia noi. Trupul meu dormea, dar ceva în mine veghea. În dimineața de 15 aprilie, la ora 6:00, m-am trezit plângând. Nu era un plâns obișnuit, ci unul adânc, tăcut, ca o apă care a ținut prea mult în ea durerea.
Visasem că eram întins într-un coșciug, într-o cameră simplă, fără nimic altceva decât prezența morții. Nu era frică. Era doar liniște. În vis îmi cântam mie însumi, un fel de prohod, dar mai mult decât un ritual – era o chemare spre Adevăr. Și în acel cântec, mi- am amintit de cuvintele vechi:
„M-am uitat iarăși în mormânt și am văzut oase goale și am zis... oare cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?”
Totul părea gol de aparențe, ca și cum visul dezbrăcase lumea de rolurile ei, de orgolii, de nume.
Când m-am trezit, eram ud de lacrimi. Dar ceva se schimbase în mine .În zilele care au urmat, ceva s-a schimbat în mine. Pentru prima dată, dispăruseră fricile, fobiile. Eram cuprins de o sete de a citi, de o atracție către tot ce exprima frumosul.
Primisem o stare de pace, plăcere, bucurie — care îmi părea ca o amnistie. Ca o reînviere a simțurilor. O stare de prezență pură. Un extaz trăit fără motiv. Ca și cum întreaga ființă fusese scoasă din timp și așezată într-un prezent care nu mai cerea explicații.
Privirea nu mai căuta, ci cuprindea. Gândul nu mai analiza, ci contempla. Era o pace care nu se baza pe rezolvarea problemelor, ci pe absența nevoii de a le rezolva. O simplă existență, în care chiar și suferințele trecutului deveneau fire ale unui covor divin, țesut în tăcerea unei iubiri necondiționate. Și poate, pentru prima dată, inima nu mai bătea pentru a cere, ci pentru a dărui.
Nu primisem un răspuns clar. Dar nici nu mai aveam nevoie de claritate totală. La Dumnezeu toate sunt cu putință. Și uneori, atât e de ajuns pentru a merge mai departe.
Ziua de duminică am petrecut-o, în mare parte, în camera de hotel. Nu aveam energie pentru explorare, ci o nevoie de a mă analiza. În ultimele două săptămâni simțeam cum reapărea în mine vocea criticului, a celui care judecă. Ceva din animalismul gândirii mele vechi revenea, ca o umbră care nu fusese alungată cu totul. Simțeam că puritatea pe care o trăisem anterior, acea stare de deschidere și sensibilitate profundă, începea să fie murdărită de vechile reflexe ale eului. Dar ceea ce câștigasem – acea capacitate de a observa mediul, de a percepe subtil ceea ce înainte îmi scăpa – îmi era atât de prețioasă, încât nu voiam să o pierd. O consideram singura bogăție reală care îmi mai rămăsese.
Nu mai aveam dorință de afirmare. Nu simțeam nevoia să reușesc, să dau din coate, să mă impun. Rațional și afectiv doream să fiu un călător. Nu o călăuză. Nu un lider. Doar un om care merge, vede, simte și se transformă.
O carte neasteptată. Nu stim niciodata cu adevarat ce traiesc cei de langa noi, ce sacrificii fac, ce eforturi, la ce se gandesc seara când pun capul pe pernă. Credem că stim atatea, doar privind un om…dar nu stim. Nu ii stim povestea. Acest om pune lumina pe o perioada din viata lui si …ne lasa sa vedem. Sa simtim.
Nu voiam să conduc lumea, ci să o însoțesc. Nu voiam să fiu o figură, ci o prezență. Un martor. Știam ce voiam: să mă unesc cu lumea. Cu această lume a Lui. Această lume atât de frumoasă, de tulburătoare. Această lume pe care El a creat-o unică în sistemul nostru solar. Singura unde viața, cu toată fragilitatea ei, continua să bată. Acolo voiam să fiu... în lume cu Dumnezeu. Fără pretenții. Cu iubire. Cu umilință. Cu ochii deschiși pentru a face o lume mai bună.
“Un pui de om care îl iubește pe Dumnezeu în toate formele sale” a scris aceasta carte. Te invit să o cumperi, să o citesti, să te bucuri si să descoperi sau să își reamintesti că “ nu există drum exterior fără drumul interior. “ Si că Dumnezeu există. Există.
